REȘIȚA – …am fi preocupaţi să ne trăim mai mult viaţa decât vârsta, am evolua altfel, iar propriile schimbări le-am percepe mai nuanţat? Oricât ni se spune că suntem neschimbaţi faţă de un moment anume, realitatea nu este chiar aşa.
Ca oameni ne schimbăm mereu. Odată cu trecerea anilor, conturul nostru se accentuează; la unii devine mai luminos, la alţii mai întunecat. Mereu o să îi admir pe cei care transformă palmele primite în lecţii ce îi propulesează mai departe, pe cei care se detaşează de prejudecăţile lumii, adică pe toți cei care îşi depăşesc condiţia. Şi mereu o să-mi placă de cei care sunt, înainte de orice adresă din buletin, oameni frumoşi.
Toţi ne schimbăm, toţi ne maturizăm, încercând să ne ajustăm deraierile sau neputinţele unor anumite etape din viaţă. Evident, sunt şi destui oameni care nu fac faţă pierderilor, se rătăcesc, devin răi, dificil de suportat dar uşor de evitat. Însă indiferent de cum devin cei din jur, important este să nu cădem în capcana frivolă e etichetării oamenilor: ce au fost și ce au devenit este problema lor. Etichetarea apare atunci când tu crezi că eşti mai bun, mai capabil, mai realizat, mai grozav. Poate că aşa şi eşti, însă când te apuci să etichetezi nu mai eşti nimic din ceea ce crezi. Caracterul, bunătatea, omenia, umorul, inteligenţa, voia bună, respectul, bunul simţ sunt tot ce poate fi mai frumos la un om, nu repere sociale. Cum ar fi să dăm mai multă atenţie acestor trăsături, să ne împrietenim şi să avem aproape oameni care ne plac, filtraţi prin ochii noştri şi nu prin ai altora? Cum ar fi să avem în viaţa noastră persoane alese prin propria noastră decizie, propria noastră simţire, nu din auzite sau pentru că avem mereu interes? Şi cum ar fi să îi îndepărtăm pe cei care nu ne merită omenia tot prin propriul discernământ, şi nu prin răutăţi, prin bârfe de la colţul străzii sau din budoare patriciene, din guri pregătite mereu să creioneze oricând, pe oricine?
Cum ar fi să nu mai privim oamenii după funcţii, meserii sau după bijuteriile ce le poartă, nici după pantofii cumpăraţi din bazar sau din boutiqurile de lux din Milano? Poate nici după cine iubesc sau de cine divorţează? Cum ar fi să îi vedem pe cei din jur uitându-ne doar în ochii şi în sufletul lor, nu la maşina în care urcă sau la autobuzul din care coboară ?
Cum ar fi să nu ne mai credem mai importanţi decât ceilalţi, mai realizaţi decât mulţi, mai buni ca…nimeni, de fapt? Să căutăm prezenţa celor mai buni decât noi de la care să ne inspirăm, de la care să învăţăm mereu lucruri despre atitudine şi puterea de a fi exemplu? Iar dacă suntem prea slabi să suportăm în jur oameni mai buni decât noi, atunci să-i căutăm pe cei care se potrivesc cu noi în gânduri şi în modul de a privi viaţa?
Cum ar fi dacă am recunoaşte că viaţa ne schimbă? Că devenim mai buni, sau mai răi, că putem evolua sau ne putem rătăci. Cum ar fi dacă propriile simţuri şi proprii ochi ar fi singurele filtre ale alegerilor noastre? Ar fi uşor? Nu știu. Ştiu însă că viaţa este şi plăcută, şi ar fi păcat să îi tot ratăm frumuseţea…
Foto: pinterest.com