REŞIŢA – Anca Marilena Bălălău a realizat un inedit interviu cu actriţa, scriitoarea şi profesoara Olga Delia Mateescu.Recunosc că am avut emoţii… Mergeam cu taxiul spre Olga Delia Mateescu şi aveam senzaţia că nu voi putea scoate nici un cuvânt. Un blocaj mental mă poseda ca-n faţa unui examen greu… 1 iunie, prima zi senină într-un Bucureşti înecat de ploi şi de un aer bacovian. Micul meu Paris mi se aşeza la picioare, contorizat pe ceasul taximetristului. Am coborât din maşină în faţa unei case cochete şi pline de verdeaţă, unde, zâmbitoare, doamna m-a întâmpinat însoţită de un beagle ce mi-a înflăcărat dorul de Oscar. „Ea este Pic-Pic“, mi-a spus, sesizând emoţia mea. Puţin mai încolo, două pisici aristocrate mă priveau cu ironie, în timp ce un motănel, înduioşat de prezenţa mea, se uita afectuos. Din tot ce voiam să reprezinte salutul meu, am reuşit doar să mă prezint şi să spun mecanic: „Ştiţi eu sunt din Reşiţa…“. Undeva în mine, în adâncul inimii mele, îmi trăgeam palme şi-mi spuneam: „Fetiţo, eşti mai rea ca la prima întâlnire!“
O sufragerie decorată de cărţi şi mirosul unei cafele (era ora 11 dimineaţa) m-au reanimat puţin până am realizat că mi-am uitat ţigările. M-a privit cu îngăduinţă şi mi-a povestit melancolic, anticipând întrebarea mea: „Urcam în copilărie pe vârful Nedeia şi-mi imaginam că întreaga privelişte este un teatru unde binecuvântarea divină, natura şi omul sunt împreună pe marea scenă a vieţii. Mi-e dor de Dealul Golului şi de catedrală. Am şi acum mulţumirea că, fiind elevă la Liceul «Traian Lalescu», am plantat copaci, pentru că la acea vreme era ca o stâncă pustie în mijlocul oraşului. Îmi asum «vina» de a fi lăsat o pată de culoare acolo. Mama era actriţă la Reşiţa; de acolo a început marea iubire care avea să-mi fie destin – arta teatrului, pe care astăzi o înnobilez şi cu cea de dascăl la U.N.A.T.C. şi scriitor. La aniversarea celor 60 de ani a teatrului reşiţean, am lansat una dintre cărţile mele, «Miere şi canapea». Mi-au dat atunci o diplomă, dar, cu toată afecţiunea pentru Nicolae Vlădulescu, acea diplomă trebuia să fie pentru mama mea, care a fost peste 20 de ani actriţă la Reşiţa. În liceu am făcut parte din echipa de baschet, o aveam antrenoare pe doamna Kutlimeiny, şi, în paralel, învăţam latina la un nivel ridicat, fapt pentru care am fost trei fete care am intrat la facultate, secţia Latină şi Greacă veche. Fair-play-ul, miturile greceşti şi împrejurimile oraşului tinereţii mele, ploaia peste cele şapte cimitire ale Reşiţei şi vechile furnale, toate acestea fac parte din sufletul meu, acel izvor care te ţine în viaţă, te adăposteşte când ţi-e greu şi te defineşte ca personalitate. Locuiam în cartierul Moroasa şi aveam oraşul în faţa ochilor ca pe o scenă unde-mi identificam cu emoţie risipirile şi apartenenţa“. Bâjbâind prin emoţia momentului, reuşesc să întreb banal: „De aceea v-aţi făcut actriţă?“
M-a privit înţelept, un zâmbet impecabil i-a luminat chipul aristocrat: „M-am făcut actriţă ca să trăiesc mai mult. Cu fiecare personaj mă îmbogăţesc mai mult, trăiesc mai mult.
Tuturor celor care vor să facă această meserie le spun doar atât: dacă se gândesc că «nu mă interesează, pot să mătur scena o viaţă, eu actor mă fac», să vina să dea examen la U.N.A.T.C., să-şi împlinească vocaţia. E drept, la un moment dat nu-ţi mai convine să mături doar scena, vrei mai mult, dar asta vine de la sine“. Privind spre vasta bibliotecă, îmi amintesc sfatul bunicului meu – când intri pentru prima oară într-o casă şi eşti întâmpinat de o bibliotecă, să ştii că acolo te vei întoarce; dacă nu, să nu-ţi mai doreşti să revii. Îmi sesizează cu diplomaţie trăirea, zâmbeşte şi mă serveşte cu ţigări. Încep să-mi revin şi întreb ca un teatrolog uşor blazat: „Sunteţi de acord că nu Goethe l-a creat pe Faust, ci Faust pe Goethe? Destinul este întotdeauna un privilegiu, nu întotdeauna un noroc“.
Îmi răspunde prompt: „Reciproc. Privilegiile au o urmă de noroc, cred şi-n plăcerea întâmplării, în aventura în care fiecare intră şi parcurge această trecere cu bagajul pe care-l are. Am avut doi mari profesori în facultate – Penciulescu şi Esrig -, care spuneau un lucru foarte important: fiecare în felul său, după crezul său artistic; eşti în faţa unei peşteri, te pregăteşti, faci un bagaj cu care parcurgi această aventură, sau eşti în faţa unei peşteri, intri şi vezi tu… Ori de câte ori aceşti mari oameni de teatru şi dascăli îşi propuneau ceva, o minune, acea minune o induceau. Aceştia sunt marii pedagogi“.
„Cultura este ceea ce rămâne după ce uiţi tot?“, întreb eu cu vocea scăzută. „Într-un fel, da, sunt de acord. Căile pe care poţi să mergi, să cauţi. Un om care a uitat tot şi continuă să caute nu e un simplu bolnav de Alzheimeier“. „Când vezi la suprafaţă nu mai vezi ce e în adâncul inimii?“ „Numai aşa văd artiştii; profesia lucrează cu adâncimile, nu cu spoiala sclipicioasă“, îmi răspunde.
Afară, vara îmbie feciorelnic la admiraţie. Ieşim în curte, la masa de sub castanul impetuos. Pic-Pic se bucură şmechereşte şi-mi spunea ceva în care regăsesc alintul lui Oscar. Olga Delia Mateescu priveşte îngăduitor spre conversaţia mea cu beagle-ul. O întreb: „Aţi rămas în inima publicului ca o femeie frumoasă, o actriţă ce a atras întotdeauna aprecieri atât pentru talent, cât şi pentru înfăţişare. Îmi zâmbeşte, aprinzându-şi o ţigară: „Nu mi-am dat seama că sunt frumoasă decât după ce n-am mai fost… Şi în teatru, ca şi în viaţă, femeia plăteşte mai scump timpului care trece. Statutul actriţelor e mai dificil decât al actorilor. Am jucat cu Gheorghe Cozorici – la început am fost fiica lui, apoi nevasta lui, şi, dacă mai trăia, o jucam şi pe mama lui. Vârstele actoriceşti la femei s-au perimat mult mai repede. Înaintea mea, cu el jucaseră Ilinca Tomoroveanu, Silvia Popovici, Irina Răchiteanu. Scriind la rândul meu dramaturgie, mi-am dat seama că ponderea personajelor feminine este de 1/5“.
„«Am un drac în mine şi vreau să-l omor», îi spunea Nicolae Labiş lui Marin Preda. Acesta îi răspundea: «Omoară-l prin austeritate». Va muri cultura de austeritate?“ Îmi zâmbeşte; simte că încep să mă dezmeticesc. Mă priveşte adânc şi-mi răspunde cu pasiune: „Mi-am dat seama ca actor, profesor, dramaturg, şi, mai nou, ca regizor, că de la surpriza de-a putea scrie teatru până la punerea în scenă e drumul spre purgatoriu. Ca şi profesor, am realizat că sunt în contact cu tendinţele care apar, cu puritatea, pasiunea, cu acele energii debordante şi cu dorinţa de-a exista prin propriile forţe. Studenţii mei, oamenii de cultură, nu sunt obligaţi să aspire, o fac din pasiune, şi astfel creează un climat profesional. Toate acestea vor atrage un conţinut care va pune întrebări formei actuale, vor genera noul, progresul. Aşa au apărut noi forme de manifestări teatrale – teatrul-labirint, underground, forum etc. Până la urmă, şi tu spuneai mai devreme: cultura este ceea ce rămâne după ce uiţi tot…“
„Aş reformula «şi după ce pierzi tot». Sunteţi de acord că Europa este o invenţie balcanică? Socrate, Platon, Aristotel, sunt la bază. Există o conştiinţă europeană, fie ea şi culturală?“ „Da, sunt convinsă de acest lucru. Europa este leagănul culturii mondiale. Legendele greceşti, imperiul roman, ele ne leagă, nu pot să neg aserţiunea, nu este o invenţie. Poate că ar trebui să învăţăm să ne preţuim trecutul şi valorile“. „În «Republica», Platon spunea că lumea ar trebui condusă de elite. Credeţi în timocraţie?“ „Au fost şi sunt teme dezbătute pe ideea intelectualului care conduce, dar ei în general nu sunt oameni de acţiune; rezolvarea problemelor ţine şi de cultura segmentului social, dar ar trebui să se ţină cont şi de părerile lor. Eu cred că un adevărat om politic are o armată de consilieri dintre elite“.
Privesc în jurul meu. Prima zi de vară, multă verdeaţă şi castanul ce se leagănă protector deasupra gândurilor noastre. Îmi dăruieşte două cărţi. O întreb, privind cu stânjeneală la florile pe care i le-am adus: „Care sunt florile dumneavoastră preferate?“ Sesizându-mi emoţia (pentru a câta oară?), îmi răspunde: „Cândva, îmi plăceau lăcrămioarele, dar de la un timp îmi plac trandafirii: îşi expun cu verticalitate regalitatea“. Întrebările mele şi răspunsurile sale se succed cu repeziciune.
„Ce admiraţi la o femeie?“ „Cinstea cu sine“. „Dar la un bărbat?“ „Capacitatea de a-şi folosi puterea pentru protecţie“. „Ce n-aţi făcut şi aţi vrea să faceţi?“ „Acum nişte ani, ţi-aş fi spus că aş vrea să merg în Tibet, dar azi mi-aş dori să lansez la Reşiţa «Antologia de teatru». Mi-a promis acum doi ani «colegul» meu de liceu, Sorin Frunzăverde, că mă va sprijini să facem acest eveniment acasă, la Reşiţa. Sunt optimistă pentru că am acolo prieteni care sunt oameni de onoare“.
Uşor luată prin surprindere, o întreb: „Colegul dumneavoastră?“ Zâmbeşte şi-mi mărturiseşte cu vădită emoţie: „Deşi am făcut parte din generaţii diferite, eu şi Sorin am avut acelaşi diriginte, profesorul de limba şi literatura română Păunescu. Amândoi îl iubim şi-i ducem amintirea prin suflet mai departe. Un dascăl excepţional, un fel de «rara avis»“. „Doamnă Olga Delia Mateescu, mulţumindu-vă pentru acest moment de risipire, vă rog, un gând pentru reşiţeni, pentru Banatul de Munte“.
Zâmbeşte cu generozitate şi îmi spune cu o sinceritate debordantă: „Mi-e dor de Reşiţa în fiecare clipă. Vreau cu voi toţi să facem lucruri frumoase acolo, pentru că bănăţenii sunt oameni minunaţi, muncitori, făloşi şi cumpătaţi. Alături de Toma George Maiorescu şi de colegul meu Sorin Frunzăverde, vom evidenţia toate aceste calităţi ale bănăţenilor întregii ţări. În acest moment, le spun cu speranţă şi fidelitate: «Haideţi cu toţii la Bucureşti, eu aici sunt singură, aşa că veniţi aici şi, împreună, să-l instalăm pe prietenul meu şi al vostru, Sorin Frunzăverde, la Cotroceni. E vremea ca Banatul să se impună, să se implice în binele României». Aşa că, pe curând!“
O privesc admirativ, mă îmbrăţişează, îmi pune cărţile în braţe. Simt miros de castan înflorit şi-mi revin în minte cuvintele bunicului meu. Cu siguranţă voi reveni. Mă dezmeticesc în taxi, când sunt întrebată unde vreau să merg. Răspund „la Reşiţa!“ Bătrânul şofer zâmbeşte cu subînţeles: „Sunteţi bănăţeancă?“ Stau, mă gândesc, şi-i răspund: „Da, de 27 de ani!“ Aşa este „ubi bene ibi patria“.
Mulţumesc, Olga Delia Mateescu!
Anca Marilena Bălălău