Caraş-Severin, Romania

REȘIȚA – Lyon, 19 iunie 2016, fluier final, chinul s-a terminat. Sectorul roşu al stadionului e în delir, cel galben priveşte înmărmurit şi nu înţelege cum cele trei puncte, „ca şi asigurate“, s-au dus pe apa Sâmbetei odată cu tricolorii.

Cum au reuşit albanezii, care până mai ieri erau simpli parteneri de antrenament şi subiect de glume, să măture şi să tundă gazonul cu românii cei mustind de tehnică şi talent? Foarte simplu: de data asta, eterna scuză a fotbaliştilor că „adversarul şi-a dorit mai mult victoria“ n-a fost o vorbă goală, ci realitatea. În timp ce albanezii au intrat pe teren hotărâţi să-şi dea viaţa acolo dacă trebuie, „păpădiile“ se aşteptau ca adversarii să pice-n fund în faţa trecutului, să împingă balonul cu gingăşie în braţele lui Tătăruşanu (sau mai bine să-l dea direct afară, cu „Tătă“ nu ştii niciodată ce se întâmplă dacă mingea prinde cadrul porţii), să se deposedeze singuri pentru ca nu care cumva să deranjeze siesta căpitanului nostru şi poate să-şi înscrie şi vreo două autogoluri dacă arbitrul nu vrea să ne ajute atacanţii cu nişte lovituri de la 11 m. Tata Puiu ştie el ce zice; cu un asemenea „material“, nici măcar Mourinho n-ar fi făcut mai multe, iar să spargi toate oalele numai în capul selecţionerului e ridicol. O fi depăşit, obtuz şi iritant, dar a adunat ce putea, asta e crema fotbalului românesc – jucători fără echipe, şlefuitori de bănci de rezerve, legume încălţate sau rătăciţi prin ligi inferioare, şi oricâte icoane ai pupa, mai curând faci vin din apă decât din Chiricheş fotbalist.

Şi chiar v-aţi aşteptat la altceva? După atâţia ani de cooperative, ciupeli, blaturi, pariuri, lorzi, impresari, naşi şi corleoni, de „dă-mi şi mie-n tur că-ţi dau şi eu în retur“, de „investitori“ care aleargă cu limba scoasă să dea lovitura cu banii de la UEFA iar după aia potopul şi/sau scrisul de cărţi pentru reducerea pedepsei, de echipe mereu în pragul insolvenţei şi de locuri vândute şi cumpărate pentru a strânge voturi? Nu avea dreptate Iordănescu atunci când spunea să înţelegem că a fost o performanţă că am ajuns până aici? Cine ştie când se va mai repeta.

Până atunci, noi revenim la cotidian şi la privit fotbalul altora, jucătorii la vacanţele exotice întrerupte brutal de corvoada convocării la naţională, iar oficialii la obişnuitul lor optimism şi poveştile despre eterna reconstrucţie. Am încredere în ei; cu astfel de personaje, nu mă îndoiesc că peste câţiva ani vom reuşi să jucăm de la egal la egal cu cei din Insulele Feroe. Asta dacă nu cumva şi pescarii lor îşi vor dori mai mult victoria decât găinile noastre.

Foto: fanpop.com

Adaugă comentariu